Ca să știți voi cum vă simt!
Scena pe care o știu E și casă și țară și pâine și vin E un fel de devreme și un fel de târziu Și e plină de Oameni pe care în cântec îi țin. Scena pe care respir E și soartă și soare și fulger și gând E-un oraș de lumină cu un trist cimitir Prin care mai trece pe străzi câte-un cântec râzând
Mă gândeam, mai demult.
E o vreme de când m-am lăsat de a privi realitatea din televizor. Ce păcat că Oamenii nu au loc printre atâtea costume și discursuri. România mea și a noastră e diferită de România lor. Clar.
Costumele voastre defilează la braț Cu Constituția noastră. Au cravate care stau altfel la gât Și buzunare în care încap mașini și excursii Exotic de reușite. Clar, Costumele voastre au cămăși Mult mai curate decât sufletul, Poartă întotdeauna cuvintele la ele când Vorbesc costumelor noastre. Ce modă, ce reușite Costumele astea în care nu încap Oameni. În rest, lumea e îmbrăcată, e bine. Se transpiră mult în tricouri, În halate, în altfel de costume. Cum sa apari așa, la televizor, îmbrăcat într-o coajă de pâine Sau într-un vis fără cravată?