Masca mea nu există Sufletul meu e un strugure mut peste liniștea toamnei cu vii Ooo, cum mai mușc din butoaiele vieții și pun cep înserării și pun cep dimineții! Cum să fac ca să știi că sunt viul din vii și că sufletul meu e un strugure mut? Că sunt ultimul vin nebăut Și că viața mea nu e tristă?
Tu nu știi, bunăoară, că mi-ai pus în pahar Primăvară, tu nu știi, tu nu ai habar ce-am băut amândoi din pahar
Marea mea cu alge de smaralde Am Pictat trei pescăruși de vânt Și am pus trei valuri de cuvânt Să le am în buzunare calde Norii s-au legat la ochi și cresc Peste mine ca un țărm să știi Că mai fur castele de copii Și le ascund să nu îmbătrânesc
Uită-te tu, ce pușcării, ce moarte cade sigur în picioare De fiecare dată când închis se moare de după gratiile unei înșelătorii care zâmbește trist prin calendare. Uită-te tu, ce închisoare port in riduri grele și eu, un evadat de dincolo de ziduri mort fără zăbrele
Zâmbetul tău răscolește priviri. Cireșele fug din livezi să te vadă și strugurii toamnei, la fel, stau grămadă ca băieții necopți, stau grămadă, pe gard, pe la porți să te vadă, visând la buzele tale subțiri! O, zâmbetul tău Care pune soldați în rastel
Cu doi struguri am băut azi noapte Vinul greu al toamnei răstignit prin vii Am băut paharul fiecare-n parte Înșeuați pe stele până-n zori de zi Cu doi struguri am băut aseară Vinul greu al toamnei pitrocit în frunze Am băut paharul, partea lui amară Și-am plâns din ulcioare partea lui de buze
Din vinul nostru au ieșit doi struguri mari și-au fluierat la soare și ne-au băut din sânge O, toamna asta ca o fată mare care plânge din pieptul ei de struguri dulci și tari cu sfârcurile în sete iubirile necoapte din pahare Care tot vin spre oameni să-i îmbete
rămân la părerea că toamna ne strigă pe nume de frunză și că strugurii poartă cruce de vin înviat pe umerii lor de bărbat rămân la părerea că cerul ne ceartă albastru și gri și că norii se îmbată în cârciumi de vânt până dau de pământ rămân la părerea că am fost mult mai tânăr Atunci când femeia striga după cântecul meu Și eu nu știam că e un cântec cu prunci rămân ca o rană de leu
Orașul tot văd că iese în stradă. Trece iubirea mea în costum de paradă și aruncă flori peste tramvaie, terase, blocuri, vitrine… O, cum îi stau Costumul, fularul de vânt și pelerina de ploaie. Cât de firesc toate stau, cât de bine. La parada aceasta simt eu, că cineva mă ia și pe mine.