Lasă-mă, Doamne, O noapte, măcar, în scrânciobul Lunii, să fluier și eu Calea Lactee și pe prietenul Big Bang, cu toți ai lui de la facerea lumii. Și pe tine, femeie, ca să știi că mă doare Când voi sări pentru tine din scrânciobul Lunii în Soare.
Poate nu știi că stelele sunt puse cu mâna, câte una, câte una, pentru fiecare dorință, fie ea, stoarsă din lacrimi sau ordinară de tot. În fiecare noapte se face inventarul și, uite-așa, ca să le știm pe unde sunt, mai vine câte unu` deștept cu o idee de aia, universală și zice: ”-Hai s-o punem de-o constelație sau de-o galaxie mai mică, uite vezi, bucata din dreapta, acolo unde e steaua mea seamănă cu un șnițel vienez, știi... eu, când eram mic, voiam să mă fac bucătar!” E ciudat că stelele stau așa, înghesuite, deși, sunt mari distanțe între noi, oamenii! Uneori, în momente considerate de unii, istorice, stelele prevestesc împliniri mărețe sau dezastre, eu zic, după cum au fost puse, din ură, sau din dragoste, sau mai știe Cineva cu ce interes! De unde îți scriu eu, nu s-a pus nici o stea! Nu că nu s-ar fi auzit de copiii ăia doi a lu` Shakespeare sau de vreo democrație exactă a țărilor dezvoltate, da`, ți-am păstrat ție, un univers mic, cât să poți învăța că stelele sunt puse cu mâna în galaxii uriașe cât dragoSTEA ta!
Trec trenurile lumii, n-au habar de casele cu oameni pâlpâind sub lună ca niște purici de lumină care sar să piște întunericul de mână Trec trenurile lumii învârtind tristețea firelor de iarbă prinse-n șine și a traverselor care întind de anotimpuri să le fie bine Trec trenurile lumii ca un vânt care măsoară numai depărtări și în vagoane-i plin de întrebări. Trec trenurile lumii pe pământ
Într-o lume prea înaltă și mare Când plângeam eu se aduna câte-un râu la picioare Când râdeam eu tot păcatul se făcea foarte mic Se făcea că lumea era o girafă Cu gâtul ca o cumpănă de fântână spre cer Eu, pitic, tot mai sper Că-într-o zi am să agăț iubirea mea mare într-o agrafă
Inima mea merge pe sârmă demult ar fi stat într-un piept de clovn priceput sau în pieptul unui erou pe care nu-l mai acoperă nimeni cu flori inima mea zboară alături de ciori și de vulturi și nu cade, nu plânge Inima mea are o sârmă de sânge
Ca un copil ce a dormit în flori păzit de grija lumii și de rele între miros de cozonac și stele îmi împleteam poveștile din nori Și așteptam să strângă dimineața Tot cântecul pe care-l știu cocoșii și eu, copil murdar de ouă roșii, cântam cu ochii mari cât toată viața Ca un copil ce a dormit în flori mă tot trezesc când vine Învierea și nu mai cântă nimeni, doar tăcerea poveștilor cu toți cei duși ai mei în nori
Deschid fereastra Și scriu poezii de dragoste Pe coada mâțelor în călduri Și constituții Pe coada câinilor care vor fi Înfiați de Oamenii mari care știu Cât de greu E să deschizi o fereastră Și să vezi Că oamenii aruncă pietre În pisici și în câini Din cauza facturilor de mâine De ieri Deschid fereastra Si nu mai văd așa departe Sunt multe ziduri nebune Care cresc ca o iederă Peste oamenii mici Și-mi vine și mie să arunc Că doar nu sunt nebun Să mai cred în tinerețea mea Cu pisici și cu câini Care știau că oamenii scriu Pe cozile lor.
Adă, Doamne, iarnă bună La toți brazii de sub lună Și la oamenii cei buni de zăpadă Doi cărbuni Adă, Doamne, pe la case Toate stelele frumoase Și la oamenii cei buni De la masă Doar minuni Adă, Doamne, cerul jos Și ni-L lasă pe Hristos Să preschimbe oamenii În colinde de copii Adă, Doamne, Linu-i lin Și tot Lerul cu senin Pe la toți cei duși lumină Pe la oameni, masa plină Adă, Doamne, gândul bun Pentru noaptea de Crăciun Și ne lasă a colinda Bucuroși la poarta Ta
Când vorbe ne bat Între uși nedeschise Mi-e clar că răzbat Numai sensuri ne-zise Când însăți mă chemi Între poduri și punți Mi-e clar că mă ceri Și la mine renunți Când mă plouă în zori Și te aflu în pat, Mi-e clar că-ntre noi S-a-ntâmplat un păcat Un păcat fără sens Fără uși scârțâind, Ca o ploaie în zori, Împărțind, despărțind... Fără vorbe te las Tu iei haina și pleci Și ne-apasă-un păcat Între ușile reci...
Când treci cu mersul tău de fată De parc-ai fi un ceas de preț Mi-aruncă timpul cu dispreț Trei firimituri de niciodată Orașul tot e-un ceas de pași Când treci cu mersul tău de fată Din pașii tăi trecuți – rămași Se schimb-a ceasurilor dată Când treci, trec trenurile-n gări Să ducă oamenii la oameni Să mai împartă întâmplări Când treci, nu-i loc de întrebări Când treci, așa cum tu nu știi Se-adună președinți de state Să hotărască de e noapte Cu mersul tău sau, poate, zi Pe lângă oameni buni sau răi Cum treci tu, n-a trecut vreodată Prin lume un alt mers de fată Ce-i lumea fără pașii tăi? Când treci, m-apucă un dor de ducă Pe lângă plopii încă pari În miezul miezului de nucă M-aș duce, doar să nu dispari Când treci, de fapt, așa cum treci Așa cum trec doar trecătorii Prin fața porții închisorii Îngheț precum pereții reci